Iar înainte de alegeri?

Publicat pe 30 octombrie 2019 de christiangavrila

E cinstit ca exact înainte de alegeri să apară filmul nepublicat de la Colectiv? Adică v-ați plâns mereu că dăm noi făină și ulei la alegeri și acum faceți și voi la fel!

Da, e cinstit! Acum trebuie să ne gândim dacă azi este altfel decât acum patru ani și să alegem. Mi se pare complet diferit de cei care îți dau ulei ca să uiți ce au făcut în acei patru ani. Și sunt revoltat de încercarea lor de a insinua că nu are rost să tot încercăm să schimbăm ceva, pentru că oricum și ceilalți sunt la fel. Adică poza lui Orban cu Udrea e cam la fel cu ce vedem în filmulețul de la Colectiv. Nu! Nu e la fel, nu e un film de acțiune cu multe împușcături și înjurături, aici sunt morți adevărați și înjură șeful salvatorilor din viața reală și nu un actor!

Mi-aș dori și eu să avem opțiuni mai bune, care să ne dea șanse mai mari să mergem mai repede spre bine. Mi-aș dori de asemenea ca mai mulți români să aibă înțelepciunea să vadă chiar și în acest filmuleț că majoritatea oamenilor care apar în el se străduiesc sincer să ajute și ei sunt români ca și noi. Noi nu avem nimic cu pompierii, șeful lor nu îi respectă și vorbește fără pic de respect cu subalternii lui. Noi cu șefii avem probleme, nu avem probleme între noi, așa cum vor ei să ne facă să credem. Cât timp văd astfel de șefi, eu dacă am cum să aleg ca să îi schimb o voi face. Altfel aș fi complice, cum sunt și cei care au lucrat zilnic cu acel șef pe care îl vedem înjurând și dându-și superior cu părerea. Adică nu au spus nimic cât timp lucrau cu un astfel de individ (era să îi spun om) și nu au spus nimic despre acest filmuleț atunci, iar azi susțin cu tupeu că nu își dau demisia pentru că nu au făcut nimic. Aici au dreptate, au știut exact cu cine au de-a face și nu au făcut nimic. Oricât de incredibil al părea, individul din film a revenit și azi este tot șef la ISU București-Ilfov. Eu aleg să fac ceva atunci când am ocazia și îi las pe cei care nu fac nimic exact acolo unde a spus șeful ISU.

P.S. Adaug un link spre articolul original din Libertatea, pentru cine nu l-a văzut deja.

Publicat în România | Lasă un comentariu

Știi tu ce, PSD!

Publicat pe 31 iulie 2018 de christiangavrila

Am ajuns după 28 de ani de la comunism să trebuiască din nou să vorbim în metafore, de frica poliției! Când am văzut scandalul cu numărul de înmatriculare din Suedia, prima dată m-am revoltat și m-am gândit: nu-i nimic, vom scrie pe toate gardurile până vor înțelege! Apoi mi-am dat seama cât de jos ne-au dus politicienii: nu ne mai deranjează obscenitatea, ci ni se pare potrivită cu ei, chiar necesară. Și din păcate este mai potrivită și pentru a fi înțeleasă de mai multă lume.

Ce sens are să discutăm de justiție când autoritățile nici nu au nevoie de lege ca să supună oamenii? Când s-a auzit că un primar PSD ar fi folosit poliția locală pentru a-și urmări amanta, nu s-a mirat nimeni. Și în cazul curent, e din păcate normal că i se limitează dreptul la mișcare al unui om și șeful poliției nu răspunde explicit cu detaliile legale, care se explice pentru oricine de ce i s-au luat omului permisul și talonul iar Simona Halep are număr voie cu numărul de înmatriculare „SIMONA”. La ce ar mai folosi legi mai bune dacă ele oricum nu contează? Iar cei ca și Tăriceanu, care pretind că vor să modifice legile justiției ca să apere drepturile noastre, sunt complet muți în aceste cazuri, ca și admiratorii lor care nu au nevoie de rațiune.

https://adevarul.ro/assets/adevarul.ro/MRImage/2018/07/31/5b6034e4df52022f75d63bc4/627x0.png

Reacția pe Facebook a viceprimarului din Alexandria

Cine să se mai gândească atunci la civilizație? La putere sunt oameni care au trecut cu greu prin școli, care au ajuns sus servili față de unii pentru care loialitatea a fost mereu mai importantă decât competența. Eu cred că trebuie să facem toți un efort, pentru că aici trăim noi și trebuie să schimbăm lucrurile nu să ne lăsăm și noi la nivelul lor. Trebuie să râdem fără rețineri de ei, să îi tratăm cu disprețul și scârba pe care le merită. Trebuie să nu recunoaștem în nici un fel prestanța pe care vor să și-o aroge prin haine și mașini scumpe sau vorbit pompos, în limitele vocabularului pe care îl au sau îl împrumută cu dificultate.

În concluzie: știi tu ce, PSD! Știți și că nici nu scăpați, oricât ați spera. Iar Iliescu, care era obsedat de limbajul „golanilor”, nu are nimic de zis despre obscenitate, sper pentru că îi este rușine spre ce ne-a îndreptat. El a ales repetenți în loc de competenți nesupuși și sper să îi aducă aminte mereu cineva că de la el a început ce vedem acum.

Lasă un comentariu

Progressive Blues

Publicat pe 28 mai 2018 de christiangavrila

Blues Core – Rockstadt Brașov – 25 mai 2018

Ca să cunoști emoțiile unui om îți trebuie în mod normal ani de zile. Există însă unii dintre noi pe care îi putem simți mult mai repede, pentru că au un talent, știu să cânte. Muzica este cea mai bună cale prin care poți simți emoția altuia, cea mai rapidă și cea mai precisă, care funcționează chiar și înregistrată. Când este în cadrul unui spectacol, comunicarea este directă, ceea ce face fiecare astfel de ocazie un moment special. Unele sunt memorabile și îți vor influența toată viața, însă toate sunt speciale, indiferent de cum a fost ziua ta sau a celuilalt, de locul în care ești sau de cât de priceput sau în formă este cel care cântă, pentru că este vorba de un om care are curajul să se expună în fața ta.

Există însă conjuncturi unde artistul, ziua, locul, muzica sunt toate coordonate pentru o combinație perfectă.  Ca și ascultător de muzică, ce poți face este să te informezi, să aloci timp pentru mers la spectacole și să speri că vei avea norocul să ți se ofere o astfel de combinație, pe care să ai puterea să o recunoști. Ocaziile sunt oricum atât de rare încât nu trăiești destul să ai prea multe.

Eu sunt în general norocos, deci am mai mult de una. Am văzut Iron Maiden în 1990 la București, când cu un an în urmă mă chinuiam să fac rost pe ascuns de un album și nici nu speram, ca și restul sălii, să vedem vreodată așa ceva. L-am văzut pe BB King la 86 de ani la Paris, când a amuțit sala plină de tineri agitați și am plâns când a cântat Key To The Highway. Am nimerit să văd și ascult Lacul lebedelor într-o zi de 8 martie, când Corina Dumitrescu și Ovidiu Matei Iancu au dansat pentru Ileana Iliescu. Vineri mi s-a întâmplat din nou.

Hanno Höfer in 2002

Când Hanno ne-a invitat pe mine și soția mea să venim să îl ascultăm în Rockstadt Brașov, unde urma să vină cu 2 prieteni să cânte, știam că va fi frumos. Noi suntem fani Nightlosers de mulți ani, am avut multe experiențe memorabile împreună și știam de talentul de regizor al lui Hanno. Pe Raul Kusak avusesem deja onoarea să îl ascultăm la Mila 23 în urmă cu două săptămâni și m-a pus pe gânduri când în pauză și-a setat sintetizatorul pe pian și a cântat singur o piesă clasică pe malul Dunării vechi. Hanno ne-a spus despre Liviu Pop că este un baterist deosebit, că Raul vine cu un Hammond și că își zic Blues Core când cântă împreună, de 2 ori pe an când vine Liviu în Romania.

Ne așteptam deci la excelent, dar am primit ceva unic. Toți trei au fost în formă maximă și le place să cânte împreună. Raul Kusak și Hammond-ul sunt o singură persoană. Raul se bucură că pe instrumentul lui a cântat Jon Lord când a fost la București însă eu cred că Hammond-ul se bucură acum că este al lui Raul, chiar și când acesta l-a împins prin sală și era să-l răstoarne. Liviu Pop este ca un copil care bate ritmul, atent tot timpul la orice detalii pe care sigur puțini din public pot să le observe. Până vineri îmi părea rău că nu mai am cum să îi văd pe Buddy Rich si Jo Jones și acum am scăpat, am văzut tot ce visam. Hanno după ce s-a jucat cu chitara și cu muzicuța, a trecut la adevarata plăcere de a dirija din spatele camerei și a dat chitara cuiva din public ca să o zdrangăne, el cântând numai din reglajele amplificatorului și ale efectelor. A renunțat apoi complet la instrument și a cântat la microfonie.

Regia spectacolului a fost perfectă, de la așezarea lor în mijlocul sălii și modul în care au început și până la finalul apoteotic. Până și vremea a fost prefectă vineri. Muzica pot să o descriu numai cu un oximoron: blues progresiv. Este blues, o muzică simplă și bazată pe comunicare, dar dezvoltată cu o mulțime de elemente în stilul rock-ului și jazz-ului progresiv, alese însă într-un mod care păstrează spiritul blues. Blues Core.

În astfel de ocazii îl înțelegi pe Celibidache de ce era împotriva înregistrărilor: nu ai cum să simți tot ce a fost acolo decât dacă ai fost acolo. Știu că nu există nici un artist să fie complet mulțumit de creația sa și e normal să fie așa. Sper însă ca și cei trei Blues Core să aibă norocul să li se dea o pauză de la întrebările despre ce urmează și să fie răsplătiți cu momente de bucurie similare cu ce am primit eu vineri. Mulțumesc!

Publicat în Artă | Lasă un comentariu

L’etat c’est nous!

Publicat pe 16 martie 2018 de christiangavrila

Am văzut că după congres s-a supărat Dragnea și a spus: „Am vorbit cu mai multi colegi și am convenit să lucrăm la o lege care sa dea posibilitatea sa sanctioneze aceste lucruri: oameni gen Monica Macovei, care mint, care defaimeaza propria tara. Trebuie sa facem o lege care sa dea dreptul statului roman sa corecteze aceste lucruri. Nu vorbesc neaparat de infractiune, dar sanctiuni trebuie sa existe. Libera exprimare nu inseamna sa defaimezi.”.

Încă nu îmi vine să cred că se poate gândi cineva că el se confundă cu statul, la peste 300 de ani dupa regele soare și la 27 de ani după ce am scăpat de propriul conducător iluminat. Nu defăimează nimeni Romania când se plânge de conducători! Și oricum, ca să poată fi de-făimată Romania ar trebui mai întâi să aibă o faimă de stat corect, care își tratează cu respect cetățenii și unde corupția și furtul sunt excepțional de rare. Când a avut Romania aceasta faimă pentru ca să o piardă acum?

Da, sunt de acord, ne facem de râs, pentru că în loc să ne ajutăm între noi mai curând apelăm la alții să ne ajute. Soluția subînțeleasă de mulți dintre noi pentru problemele actuale nu e să ne implicăm toți în educația concetățenilor, ci e să vină cineva străin să ne impună cu forța să facem ce trebuie făcut. Un comportament normal din punct de vedere psihologic pentru o persoană abuzată, dar păgubos. Am o veste proastă însă: l’etat c’est nous! Avem toți ocazii să facem ceva și trebuie să le folosim, asumându-ne riscul și disconfortul schimbării sau măcar al ieșirii ocazionale din fotoliu în stradă.

Ce facem noi este un ciclu vicios: ne dezamăgesc socialiștii, ne mutăm la conservatori, ne dezamăgesc aceia, ne mutăm înapoi la socialiști. La următoarea dezamăgire devenim liberali apoi ne supărăm și suntem populari apoi iar social-democrați. Ce vom câștiga dacă moare și PSD din cauza unor lideri proști așa cum a dispărut PNȚ? E atât de greu de înțeles că una este opțiunea pentru o anumită direcție politică și altele regulile care sunt obligatorii pentru toți? Dacă am stabilit că drepturile omului ca individ primează asupra statului, de ce nu ne ținem de asta și admitem excepții după cum ne convine pentru agenda fiecăruia?

Ce bine ar fi să fie clar la toată lumea că este inacceptabil să vină unul ca Dragnea să sugereze că libera exprimare este opțională sau ca președintele țării, după ce se întoarce la gimnaziu și învață că „penal” e adjectiv nu substantiv , să își aducă aminte că el trebuie să garanteze egalitatea oamenilor, inclusiv a celor care au făcut greșeli pentru care au fost condamnați penal. Depinde de noi să respectăm și apoi să pretindem aceste principii. Dacă pentru faptul că nu facem singuri autostrăzi avem scuza lipsei de bani și avem nevoie de alții, pentru un astfel de principiu nu avem nevoie decât să ne uităm în oglindă și să alegem o opțiune. Poate avem nevoie de ajutor de la alții ca să nu ne manipuleze rușii presa, dar nu avem nevoie de ajutor ca să spunem nu vehement la orice încercare de atingere a principiilor fundamentale ale drepturilor omului. Iar dacă ne gândim la gimnaziu, să ne mai amintim un alt cuvânt: reputație. Dacă nu există legi pentru asta înseamnă că trebuie să acceptăm că nu contează? Pentru mine contează și de aceea este atât de importantă și libera exprimare.

Pentru că am voie, închei și eu cu un banc politic, ca pe vremuri: îi zice Dragnea lui Tăriceanu: „Nu se mai poate cu presa asta, trebuie să facem ceva! A fost unu’ în Vaslui care e viu deși în acte apărea ca mort și toată lumea îl crede! Păi când am spus eu că avem mii de cazuri la noi în Teleorman n-a crezut nimeni!”.

Am și o veste bună: există unii ca Dragnea, care sunt vii în acte, dar sunt de fapt morți, numai că nu vor să admită asta.

Publicat în România | Lasă un comentariu

Mai rău decât Râmaru

Publicat pe 26 mai 2016 de christiangavrila

Din ce cauză au murit mai mulți oameni: omorâți de criminalul în serie Râmaru sau de la septicemie? E mare diferență între a muri în torturat de un psihopat sau chinuit de febră și durere? Dacă îi înlocuiești unui chirurg dezinfectantul cu apă, se poate spune că nu e vorba de premeditarea unei crime?

După ce a murit unul dintre principalii responsabili pentru diluarea dezinfectantelor, am senzația că mulți privesc cu indiferență sau, mai rău, zic că nu merita chiar să moară sau că acum că a murit, trebuie iertat. Nu. A fost un om mai rău decât Râmaru. Eu l-aș pune chiar în aceeași clasă cu dr. Mengele.

În plus față de Râmaru, în acest caz există și complici. Ce au făcut ei este similar cu a-l vedea pe Râmaru răpind o femeie și a-i cere șpagă ca să nu spui nimic. Iar unii dintre cei care au închis ochii au o meserie pentru care au jurat că nu vor face astfel de lucruri. De prins toți cei implicați e chiar mai greu decât de prins un criminal în serie. Dar o opinie corectă față de ei putem avea de azi.

Nu pot să nu îi remarc și pe politicienii care s-au speriat că ar putea fi executați de sistem dacă au furat exagerat. Mi-am adus aminte cât de speriați erau gestionarii din timpul lui Ceaușescu de cazul lui Ștefănescu „Bachus” și am zâmbit. Săracul, el a fost executat pentru că a pus apă în vin, nu în dezinfectanți. Și e ironic să îi vedem speriați chiar pe oamenii cu care ne luptăm ca să ne rupem definitiv de fostul sistem totalitar.

Lasă un comentariu

Fumat cu respect

Publicat pe 21 martie 2016 de christiangavrila

„Nu meritați să vă urez drum bun” mi-a spus un polițist când îmi dădea procesul verbal pentru depășirea vitezei legale. Eram cu un BMW și mergeam repede pe un drum drept și aproape liber și asta i s-a părut atât de grav încât meritam să  pățesc ceva. Aceasta s-a întâmplat acum mai mult de 10 ani și încă țin minte întâmplarea, în primul rând pentru că un polițist mi-a aplicat pe loc o pedeapsă decisă de el după criterii personale. Dar țin minte și ce revoltat eram din cauză că am fost pedepsit pentru că i-aș fi pus pe ceilalți în pericol, deși eu cred despre mine că sunt responsabil.

Nu am cunoscut oameni care au murit în accidente de circulație dar am cunoscut mai mult de unul morți de la fumat. Normal, pentru că în Romania anual mor circa 30.000 de oameni de la fumat și sub 2.000 mor în accidente de circulație. Și de fapt din cele 2.000 sunt sub 500 cauzate de viteza prea mare, majoritatea cazuri în care a murit numai șoferul.

Nu mă aștept și nici nu aș vrea de fapt să se desființeze fumatul, alcoolul, viteza sau alte lucruri similare.Nu vreau să se ajunga și la fumat la aceeași isterie ca la viteză, unde tot se supără unii că a mers unul repede pe strada pustie. Aș vrea însă o schimbare a percepției fumătorilor agresivi și iresponsabili în sensul de a fi considerați la fel ca un cocalar care conduce agresiv un BMW. Și aș vrea ca fumătorii să înțeleagă că îi supun pe ceilalți la un risc și un disconfort prin obiceiul lor, care nu este minor și nu trebuie prezumat că este acceptat.

Cred că fumătorii în primul rând ar trebui să promoveze fumatul civilizat și să nu se mai solidarizeze necondiționat cu alții cu care nu au în comun decat fumatul. Cât timp fumătorii nu își asumă responsabilitatea pentru ceilalți oameni din jurul lor, care e diferența între ei și unul care se repede pe lângă tine în trafic fără nici un fel de considerație pentru faptul că exiști și tu? Ar trebui să avem spațiu separat pentru BMW pe autostrăzi?

Lasă un comentariu

Tu ce vrei să faci?

Publicat pe 8 noiembrie 2015 de christiangavrila

Este mai greu sa te lupți cu politicienii și funcționarii români decât cu ISIS?

S-a pus recent problema să îi ajutăm pe unii plecați de acasă pentru că au văzut cum le mor prietenii și cad bombe peste ei. Am fost dezamagit atunci cât de mulți dintre cunoscuți i-au respins. Nu s-au considerat lipsiți de empatie ci s-au justificat prin faptul ca refugiații ar fi trebuit să lupte să fie mai bine acolo la ei și nu să vină să profite de binele nostru.

Acum când mor de-ai noștri în foc, ne luptăm să schimbăm ceva sau o lăsăm baltă și plecăm din Romania? În Siria dacă lupți riști nu numai viața ta ci îți pot fi omorâti copiii. La noi dacă ieși în strada consumi niște timp și riști o răceală, însă riscul de a te bate minerii nu mai există acum. Dacă încerci să îți convingi părinții sau prietenii pentru o anumită atitudine riști o ceartă sau răcirea relațiilor, dar nu te omoară nimeni cu pietre pentru că nu îți acoperi fața.

Când medicii au nevoie de mijloace ca să își facă meseria, ce facem? Ne scuzăm pentru că noi am plătit deja taxe și nu e vina noastră că am acceptat că fură din ele și se cheltuiesc prostește? Protestăm atunci când cei care trebuie să se ocupe de investit banii din taxele noastre pleacă să se trateze la spitale din afara Romaniei? Sau nu facem nimic atunci și dacă avem ghinion sperăm să putem pune o pilă sau da o șpagă ca să îl trimită pe copilul nostru primul la un spital în străinătate?

Dacă am acceptat și noi situația suntem și noi vinovați pentru rezultate. Dacă nu ne uităm în oglindă înainte de a ieși în stradă, atunci care este diferența între noi și cei care blocau drumuri acum 25 de ani pentru a li se da ceva? Și de ce rezultatul ar fi altul decât atunci: cineva va arunca cu niște bunătăți în mulțime ca să îi liniștească și să îi lase pe ei să își manifeste pe deplin lăcomia. Când Becali e generos cu banii câștigați din afaceri cu statul trebuie să ne bucurăm dacă avem noroc să fim printre beneficiari sau vrem să schimbăm ceva de bază în funcționarea societății?

Este momentul să ne întrebăm ce vrem să facem noi pentru români. Pentru că români sunt și copii și prietenii noștri. Trebuie să eliminăm paradoxul în care toți ne plângem de români ca și cum pentru fiecare dintre noi ar exista un alt grup decât familia și prietenii noștri care fac lucrurile rele. Putem să dăm de la noi răbdare, timp și bani chiar acum. Trebuie numai să ne întrebăm și ce vrem să dăm, nu numai ce vrem să primim.

Lasă un comentariu

Românii sunt nemuritori

Publicat pe 6 iunie 2013 de christiangavrila

Mă așteptam la o reacție puternică în România la știrea privind decizia luată de Angelina Jolie ca urmare a riscului de cancer mamar la care era expusă. Ce am văzut a fost însă cu mult peste așteptările mele și nu mă refer la glumele proaste ci la reacții pe care le-am văzut din partea multor oameni cu un nivel de educație mai ridicat.

Mie mi se pare clar că este o decizie personală a cuiva care trebuie respectată. Până la urma o mulțime de de femei își pun silicoane pentru motive mult mai puțin importante. Iar faptul că a ales să scrie un articol despre ce a făcut mi s-a părut de apreciat. A explicat logica după care a luat decizia și a încercat să transmită și altor femei că varianta aleasă de ea are de fapt un cost mai mic decât varianta pe care vrea să o evite, adică mai bine să ai sâni de silicon decât să riști să mori de la cancer.

Atunci de ce a fost apreciată în Romania în cel mai bun caz ca și „excentrică”? De ce este la o mulțime de lume atât de clar că nu este bine să îți planifici restul vieții? Abia când mi-am pus această întrebare mi-a sărit în ochi și cheia răspunsului: „restul  vieții”. Adică dacă mi-aș face un plan pentru restul vieții înseamnă că ar trebui să accept în primul rând că viața e limitată.

Cum ar fi daca am fi nemuritori? Înseamnă că nu trebuie să te grăbești să faci nimic pentru că ai tot timpul. Nu trebuie să faci tot felul de lucruri cu familia sau cu prietenii pentru că ai tot timpul. Nu trebuie să ai grijă să nu rămână lucruri nespuse, să nu existe ocazii ratate sau răni care se vindecă prea greu. Nu ai de ce să te preocupi că nu ai făcut încă tot ce ai vrut sau ai alocat prea mult timp unor lucruri care nu erau atât de importante de fapt.

Dacă ai trăit ca și cum ai fi nemuritor, e normal să ai o reacție vehementă atunci când apare cineva care face ceva care îți aduce aminte cum e realitatea. Dar ce efect ar putea avea aceste reacții asupra realității? Decât să ne supărăm sau să ne plângem de milă poate e mai bine să renunțăm chiar azi la ce nu vrem cu adevărat, în speranța că vom avea timp să ne bucurăm de ceea ce e important pentru noi. Și ar trebui să ne gândim că în majoritatea cazurilor este mai greu să ne dăm seama când ar trebui să luam decizii. Dacă în balanță avem sâni de silicon față de mai mult timp cu familia este mai ușor de ales decât atunci când sunt lucruri mult mai abstracte, cum ar fi să fim cu 5% mai bogați, să avem mai multă apreciere de la ceilați sau să ne arătăm mai mult puterea față de ceilalți.

Publicat în Altele | Lasă un comentariu

Îhî

Publicat pe 22 aprilie 2013 de christiangavrila

„De ce trebuie sa salut un om daca l-am mai văzut și ieri?” Am răspuns „Ca să știe acel om că te bucuri să îl vezi din nou.” Și când am fost întrebat „De ce trebuie să am grija cum mă îmbrac?” am răspuns „Ție cum îți place mai mult să mă vezi, îmbrăcat frumos sau neglijent?” Când înveți un copil, odată ce accepți că nu vrei să te folosești de puterea ta ca să îl faci să se supună ci vrei să îl faci să înțeleagă, nu mai ai de ales decât să explici orice. Răsplata vine mai repede decât te aștepți, în forma unei înțelegeri mai bune a lumii și a ta însăți.

Am ajuns la explicații despre cum să vorbești și aici mi se pare mai complicat. Vorbirea este de fapt o expresie a gândirii și libertatea gândirii mi se pare un lucru cert, pentru că oricine ar încerca să interzică altuia să gândească ceva constată că a limitat numai ce vorbește sau face celălalt, nu ce gândește. Gândurile noastre sunt influențate de mediu și se poate discuta despre liber arbitru dar aceasta chiar e complicat pentru oricine, nu numai pentru copii. Însă în ce măsură trebuie să fie corelată vorbirea cu relațiile sociale?

Altuia poate să nu îi placă îmbracămintea mea pentru că are alte gusturi decât mine sau pentru că sunt neglijent. Poate și cu exprimarea verbală este la fel. Adică diferența dintre un rocker și un nespălat este ca și între cineva care folosește un limbaj mai colorat și cineva care nu se poate exprima altfel. Și atunci ce înseamnă dacă spui „îhî” în loc de „da” sau în loc de ”poftim” folosești o interjecție pe care nu știu cum să o pot exprima în scris decat aproximativ ca și ”eî?” sau ”eaî?” sau ”hî?”. Este ca și cum ai ieși până la magazinul din colț la bustul gol sau în capot? Sau este ceva permis și sunt eu prea rigid?

Ca să înțeleg am încercat să îmi imaginez niște gesturi similare unor exprimări. Când mi se adresează cineva cu ”auzi” mă simt la fel ca și când cineva pune mâna pe mine ca să mă facă atent la ce spune. ”Deci” este ca un pumn în masă sau un ton mai ridicat în ideea de a mă forța să accept ceea ce urmează ca fiind o concluzie sau o decizie, cu excepția rarelor ocazii în care este folosit similar locului din demostrația unei teoreme, adică după o secvență de propoziții logice și înainte de enunțul final. ”Ve-ți” și toată mulțimea de ”ți” scrise cu cratimă unde nu ar trebui sunt ca o cravată purtată la un costum popular: un simbol în speranța că iese bine. Când văd în messenger sau sms texte scrise  cu ”prescurtări” mă gândesc la cineva care are dificultăți să își găsească cuvintele și să le pronunțe complet.

Acasă sau cu prietenii suntem cu toții mai relaxați. Este adevărat că în diverse medii fiind numiți prieteni toți cei cu care avem legături putem ajunge chiar să credem ad literam acest lucru și să ne relaxăm tot timpul. Acest fenomen se poate întâmpla însă și din cauză că încă nu ne-am adaptat la mediul nou. Regulile sociale sunt până la urmă o parte a supraeului și idului trebuie să i se dea o șansă să compenseze toate aceste reguli și să se simtă și el bine. Oare gramatica și cultura chiar ne plac sau le acceptăm pentru a trăi în societate? Sau ne plac din cauză că ne-am adaptat educației primite și ne-am convins că trebuie să ne placă?

Nu pot să dau un răspuns obiectiv la aceste întrebări. Odată ce ai ieșit din peșteră și ai văzut că umbrele pe care le vedeai acolo nu reprezintă toate dimensiunile lumii reale este imposibil să te mai întorci. Așa că nu voi ieși cu bustul gol pe stradă și chiar daca sunt singur acasă voi continua să mă îngrijesc. Le voi spune și altora că există multe feluri de bucurii și ei vor opta pentru cele care le consideră potrivite lor. Copii mei nu pot opta pentru că atunci când își vor da seama de existența opțiunii ea va fi deja făcută în cazul lor. Nu îmi fac probleme pentru că aceasta este și ideea evoluției, să se perpetueze lucrurile și să aibă ocazia să se selecteze cele viabile. Așa că am optat să îi învăț să spună ”da”, nu ”îhî”.

Publicat în Filozofie | Lasă un comentariu

Creierul din fotoliu

Publicat pe 4 martie 2012 de christiangavrila

Am observat azi comentariile scrise de cititori la un articol despre cazul celui care s-a sinucis prin înecare într-un lac înghețat împreună cu doi dintre cei trei copii pe care îi avea cu două mame diferite. Scafandrul care a recuperat corpurile a povestit cum după ce a ieșit din apă și-a pierdut cumpătul și i-a dat o palmă celui care își legase fetița de 3 ani de el cu un cablu.

Incredibil mi s-a părut că majoritatea comentatorilor îl condamnă pe scafandru, iar unul dintre comentatori le condamnă și pe cele două femei pentru că l-au părăsit! Știam deja că mulți oameni stau în fotoliu, se uită la televizor și își dau cu părerea despre macroeconomie, fizică atomică sau orice alt subiect. Bănuiam că asta nu îi mai motivează să mai gândească dar nu realizasem că deja creierul multora e în pauză și se relaxează în fotoliu. Și atunci normal că rămân metodele de supraviețuire care se aplică și la animale: să se identifice cu turma, adică să acționeze după cum văd la televizor că se face, să se lupte pentru putere, adică să fie între cei favorizați din turmă și să renunțe la morală pentru că supraviețuirea este un argument suficient că e corect ce convine individului în fiecare situație și nu contează reguli și principii care depășesc individul și momentul.

Când creierul e în pauză, orice lucru care vrea să îl pună să gândească e o agresiune și atunci apare un răspuns emoțional corespunzător. E greu să te gândești la tot felul de lucruri, unele oribile și dacă nu s-ar apăra creierul nu ar mai putea sta liniștit în fotoliu. E suficient să îmi imaginez ce reacție ar avea unul din cei care îl acuză pe acel scafandru că a judecat alt om dacă i-aș atrage atenția că judecându-l pe scafandru ei nu respectă tocmai principiul cu care își justifică acțiunea lor. Mi se pare chiar amuzant daca mă gândesc ce reacție aș produce dacă i-aș aminti comentatorului care interpretează biblia cu ajutorul DEX că biblia nu a fost scrisă în limba română.

Un astfel de fenomen are potențialul să ne afecteze pe toți, după cum s-a mai văzut în istorie când oamenii executau ce le spun alții fără să mai gândească și ei. Probabil este mai ușor de observat cauza fenomenului din comentariile de la un alt articol, despre o propunere ca părinții să aibă dreptul să omoare nou născuții care au handicap. Aici este mai ușor să fii surprins de numărul mare de adepți ai eugeniei dar se vede și mai ușor ce efort fac creierele ca să nu fie deranjate din pauză ca să se pună în locul unei alte persoane într-o situație neplăcută.

Am totuși o idee care mă face optimist: cred că față de alte situații din trecut acum e mult mai ușor să supraviețuiești și atunci creierele care s-au așezat comod nu mai au nici un motiv să se ridice. În acest fel singurele acțiuni pe care le mai fac sunt să observe și comenteze lumea. Dacă există și lucruri reale în viața lor le vor pune un ecran de televizor în mintea lor și vor acționa ca și cum ar fi într-o emisiune din acelea cu care s-au obișnuit. Și asta mi se pare un lucru bun pentru că dacă s-ar obosi să mai acționeze poate iar m-ar trimite să vânez eretici și vrajitoare sau handicapați și popoare inferioare și nu aș mai putea să mă bucur de viață și de libertatea pe care o am. Îmi pare însă rău pentru copiii care vor mai fi uciși de părinții lor care în loc să se joace cu ei sunt ocupați să imite alte cazuri pe care le-au văzut la televizor.

Publicat în Filozofie, România | Lasă un comentariu