Toporul și Pădurea (de Grigore Alexandrescu)

Minuni în vremea noastră nu văz a se mai face,
Dar ca vorbea odată lemne si dobitoace
Nu ramâne-ndoială; pentru ca de n-ar fi,
Nici nu s-ar povesti.

Si caii lui Ahil, care prorocea,
Negreșit ca au fost, de vreme ce-l trăgea.
Întâmplarea ce știu si voi s-o povestesc
Mi-a spus-o un bătrân pe care îl cinstesc
Si care îmi zicea
Ca si el o știa
De la strămoșii lui,
Care strămoși ai lui ziceau si ei c-o știu
De la un alt strămoș, ce nu mai este viu
Si pe-ai cărui strămoși, zău, nu pot sa vi-i spui.

Într-o pădure veche, în ce loc nu ne pasa,
Un taran se dusese sa-si ia lemne de casa.
Trebuie sa știți, însă, si pot sa dau dovada,
Ca pe vremea aceea toporul n-avea coada.

Astfel se încep toate: vremea desăvârșește
Orice inventa omul si orice duhul naște.
Așa taranul nostru numai cu fieru-n mâna
Începu sa sluțească pădurea cea bătrâna.

Tufani, palteni, ghindarii se îngroziră foarte:
“Trista veste, prieteni, sa ne gătim de moarte,
Începură sa zică, toporul e aproape!
În fundul unei sobe țăranu-o să ne-ngroape!”

– “E vreunul de-ai noștri cu ei să le ajute?”
Zise un stejar mare, ce avea ani trei sute
Si care era singur ceva mai la o parte.
“Nu.” – “Așa fiți în pace: asta dată-avem parte;
Toporul și țăranul alt n-o sa izbutească,
Decât sa ostenească.”

Stejaru-avu dreptate:
După multa silință, cercari îndelungate,
Dând în dreapta si-n stânga, cu putina sporire,
Țăranul se întoarse fără de izbutire.

Dar când avu toporul o coada de lemn tare,
Puteți judeca singuri ce trista întâmplare.
Istoria aceasta, de-o fi adevărata,
Îmi pare ca arată
Ca în fiece țara
Cele mai multe rele nu vin de pe afară,
Nu le aduc străinii, ci ni le face toate
Un pământean de-ai noștri, o ruda sau un frate.

---

Toporul și Pădurea – O versiune adaptată (text generat de AI, chatGPT 4.0)

Într-o pădure mare și umbritoare, într-o zi senină de vară, un topor fără coadă își făcea drum printre copaci. Cu glas dulce și alunecos, începu să grăiască:

– Fraților, eu sunt doar un fier neajutorat, lipsit de vlagă și folos. Vă rog, cineva dintre voi să-mi dăruiască o coadă, o mână de sprijin, să-mi pot găsi rostul în lume.

La început, copacii șopteau între ei, neîncrezători. Un stejar bătrân, cu frunze grele, își rosti părerea:

– Fraților, feriți-vă de viclenia acestui topor! Nu-i dați ce cere, căci poate vom regreta cu toții.

Dar tinerii copaci râseră de sfatul stejarului. „Ce poate face un fier fără ajutor?” gândeau ei. Un mesteacăn fraged și zvelt spuse:

– De ce să nu-l ajutăm? Nu ne-a cerut decât o ramură mică, iar pădurea noastră e mare și puternică.

Entuziasmul mesteacănului se răspândi, și curând, alți copaci începură să-și ofere crengile:

– Ia din mine, toporule, căci am destule!

– Și eu! Dă-mi voie să te ajut să fii folositor, strigă un tei, cu frunze parfumate.

În câteva zile, toporul avea o coadă trainică, formată din cele mai bune ramuri ale pădurii. Mulțumit, începu să lucreze. Dar nu tăia iarba ori buruienile, așa cum copacii crezuseră, ci chiar pe frații lor. Stejarul bătrân, rămas deoparte, suspină:

– V-am spus, fraților, dar n-ați ascultat. Cel ce își trădează neamul deschide drumul pieirii.

Rând pe rând, copacii căzură sub loviturile toporului. Cei care dăduseră coada se priveau cu rușine și regrete:

– Noi înșine ne-am adus pieirea.

Iar toporul, râzând, spuse cu ironie:

– V-am cerut doar ce ați fost dispuși să-mi dați. Voi m-ați înzestrat cu puterea de a vă doborî.

---

Morală

Când o comunitate își pierde înțelepciunea și unitatea, se poate distruge singură prin propria nepăsare.