Unul dintre artificiile răului este să inducă oamenilor convingerea că el nu există. Alt artificiu, în mod egal fatal, este să îi facă pe oameni să creadă că dacă ei adoptă o adevărată tăcere, răul devine obligat să stea liniștit și să nu interfereze cu ei. (..) Care ar fi efectul probabil asupra celor care primesc, într-o stare de ignoranță, această doctrină, altul decât să îi facă satisfăcuți de propria ignoranță și să disprețuiască chiar canalul prin care adevărul le este comunicat? Sau, dacă persoana care primește aceste noțiuni are puține cunoștințe dar multă mândrie și indolență, oare nu și-ar face idoli din inima lor și și-ar imagina că lucrările lor înșelătoare sunt de fapt revelații?

John Wilkinson, 1836, Quakerism Examined

Este greu de conceput pentru noi dimensiunea reală a tragediei din Ucraina. Confruntat cu această scară, creierul nostru este copleșit, pentru că ajung la el atât de multe informații cu tehnologia de azi încât trebuie antrenament pentru extrage un sens din ele. Cum poți alege când să faci ceva și când nu, sau ce trebuie să faci sau să crezi? Și de ce trebuie de fapt să alegem și nu putem fi indiferenți?

Creierul uman poate face însă ceva care microprocesoarele nu au reușit: poate să facă o judecată morală, să decidă ce e bine și ce e rău. E adevărat că nu există un sistem unic pentru judecată morală, deși mulți susțin că sistemul moral adoptat de ei e absolut. Asta nu înseamnă că sunt existențialist – eu de fapt cred că există lucruri absolut rele sau bune, însă nu cred că e corect să pretindem că le știm cu certitudine noi sau că le putem exprima în scris într-un text valabil fără actualizare timp de mii de ani.

Sistemele morale existente, fie că este vorba de religia organizată, de organizații statale și seculare sau doar de convingeri adoptate de un grup, au multe probleme. Gândirea critică este obligatorie pentru a lua o decizie conform propriei voințe. Din fericire cu toții avem această posibilitate, nu în mod egal, dar suficient pentru a fi și responsabili. Televizorul și alte ecrane nu sunt un chipiu magic, cu care vrăjitoarea rea controlează maimuțele zburătoare din Oz. Cei care aleg să susțină răul nu au scuză, este decizia lor. Da, când poți accesa informații toată lumea cu un click nu înseamnă că și trebuie să ai o opinie despre orice. Dar să nu ai o opinie e diferit de a avea una și a o nega verbal sau prin fapte, iar a avea o opinie nu obligă la acțiune.

Eu am ajuns la două metode pentru a decide ce e bine. Prima este să nu fii împotriva binelui. Dacă cineva face un lucru care este spre bine, atunci e bine indiferent cine e acea persoană și nu trebuie nici să ataci pe cel sau cea care face bine nici să minimizezi acel bine. Al doilea este să nu judeci oamenii după ce spun sau după ce impresie ai despre ei, ci să judeci oamenii după roadele a ceea ce fac. Dacă au creat lucruri bune, atunci e bine. Mult timp nu am realizat că acestea implică o precondiție: integritatea. Adică orice opțiune alegi, să alegi numai una și nu să joci un rol convenabil pentru fiecare situație. Integritatea nu e incompatibilă cu răzgândirea, care e chiar de dorit pentru că deschide calea spre progresul nostru ca persoane. Dacă am avea simultan sau de la o zi la alta păreri contradictorii, nu înseamnă că ne-am răzgândit sau am învățat, ci înseamnă că ne lipsește integritatea.

După Revoluție, ca un copil care înfrumusețează realitatea, am tot căutat să scuz părinții și prietenii care susțineau că Uniunea Sovietică are și părți bune. Am zis că au un fel de sindrom Stockholm și îi apără pe cei care le-au deportat, închis sau ucis rudele. Am greșit, nu aveau nici o scuză. Era clar cine vrea să te lase să îți alegi viitorul și cine vrea să îți impună viitorul lui. Era clar cum ne chinuiam fără acces la informații, tehnologie și cultură și câte piedici ne-a pus URSS. Da, libertatea nu garanta că nu vor exista profitori, atât din vest cât și români. Am constatat de asemenea câți trădători au vândut pe nimic bucăți din ce aveam ca români. Dar să uităm cum trebuia să facem rost de cărți și filme sau că nu aveam voie să vedem lumea nu era acceptabil nici atunci și nu e nici azi.

Am greșit, pentru că am vrut neapărat să iert pe cineva înainte ca acela să își recunoască vina. Ceea ce am numit eu iertare a fost de fapt un cec în alb oferit răului. Și la nivel de popoare e la fel: rușii nu recunosc că, protejați de un pact rușinos cu Hitler, au omorât toți ofițerii și intelectualii polonezi la Katyn. Românii nu recunosc că fotografiile de azi cu civilii morți, lăsați de ruși pe stradă, sunt similare cu cele din Iași de acum 80 de ani. Ucrainenii nu recunosc masacrul de la Volhynia și chiar în martie 2021, oficiali din Ucraina au susținut, cu un filmuleț emoțional, că masacrul de la Fântâna Albă a cauzat de o provocare a serviciilor secrete românești. Adică ei au anexat Bucovina de Nord cu sprijinul rușilor și noi i-am provocat pe românii rămași acolo să încerce să se mute în Romania, așa că i-am forțat să îi împuște.

Cu toată istoria neasumată, azi polonezii au primit milioane de refugiați ucraineni. Romania a primit foarte mulți ucraineni. Nu pot spune dacă soluțiile din Bosnia și Kosovo au fost cele mai bune, nu știu care e soluția corectă pentru Crimeea sau Ținutul Secuiesc, dar pot aprecia că e bine să ajuți pe cineva și e rău să omori oameni sau să îi gonești din casa lor. Cum se poate să susții reabilitarea lui Antonescu și în același timp să susții Rusia? Cum se poate să susții un partid al cărui prim ministru a amenințat cu moartea pe cei care au vrut autonomie pentru Ținutul Secuiesc și în același timp să susții că are și Putin dreptate cu Donbas? Fără integritate, așa se poate orice. Asta nu înseamnă că integritatea garantează corectitudinea morală și e bine să susții pe oricine amenință cu moartea sau cu folosirea armelor nucleare. Mie mi-a fost rușine și când președintele meu a luat peste picior dorința firească a secuilor, considerând dreptul la demnitate ca fiind fundamental pentru om.

În 2008 am fost gazda reuniunii NATO de la București, unde a fost discutată dorința Ucrainei de a ni se alătura și a apărut declarația prin care am spus clar ucrainenilor „(aliații) Au stabilit că Ucraina va deveni membru al NATO”. Când ucrainenii au fost atacați exact de cei de care ne ceruseră să îi apărăm, cum se mai pot uita în ochii lor cei care azi discută cine are dreptate? Deși de neconceput pentru mine, există un răspuns la îndemână: dacă turnători au putut exista printre noi și au ajuns să condamne comunismul ca președinte al nostru, atunci e de așteptat să existe și trădători. Mi se pare corect să spun președintele din fotografie, deși s-a dovedit că a fost turnător, la condamnarea comunismului, în 2008 și în privința lui Putin o dovedit că a învățat ceva, chiar dacă nu destul pentru a își cere iertare.

Maimuțe zburătoare moderne vor acum să ne convingă cât de mult a ajutat Rusia lumea și cum se luptă Putin pentru dreptate, de parcă lumea ar fi plină de produse rusești altele decât AK47 și materii prime. În realitate speră să profite și ei, cu o parte din Ucraina sau o parte din Transilvania, și se închină la propriile sentimente urâte, ca niște hedoniști masochiști. Putin, Trump și alții ca ei sunt numai niște lideri ai răului, care nu vor fi ținuți minte pentru vreo realizare deosebită ci numai pentru abilitatea de a folosi răul din ceilalți. Maimuțele au apăsat pe trăgaci, nu ei personal. Să nu ne facem iluzii, aceia sunt complici nu maimuțe zburătoare și nu sunt puțini nici în Rusia, nici în vest și nici în România. Umanitatea sau chiar viața altora nu contează pentru ei cât timp echipa pentru cu care țin câștigă. Și atunci, în loc să ne ajutăm să trăiască toți cât mai bine atât la Cernăuți cât și la Suceava, putem ajunge să ne omorâm între noi pentru o graniță care nu ar trebui să conteze, spre satisfacția răului.

O mulțime de țări pun afacerile înaintea crimelor împotriva umanității. Aceasta nu înseamnă că acum, când au fost forțate să acționeze în sprijinul binelui și nu al banului datorită comunicării publice excelente a ucrainenilor, să nu susținem și noi ce e bine. Nu e o susținere necondiționată și nu e o susținere pentru o persoană sau un grup, ci pentru o idee. Nu e nici o nedreptate făcută Rusiei. Nedreptate este că ei au uitat ajutorul imens primit de la americani, 690 de miliarde USD echivalent 2020, care le-a permis să se apere de cei cu care au semnat pactul de împărțire a Europei. Reagan a avut dreptate să îi numească „imperiul răului” însă a greșit când a declarat că războiul rece s-a terminat și l-a câștigat. A fost numai o pauză pentru regrupare și acum s-au întors mai brutali, cu mai multe tehnologii furate din vest și cu alte semne pe tancuri decât au folosit în 1968 în Cehoslovacia. Ei sperau la complici peste tot care să mușamalizeze ca în vremurile bune. Eu sper nu numai că numărul complicilor Rusiei este în scădere, ci sper că nici o altă țară nu mai putea face mizerii bazându-se la fel de ușor pe complicitatea celor care nu vor să gândească pentru ei.