Este mai greu sa te lupți cu politicienii și funcționarii români decât cu ISIS?

S-a pus recent problema să îi ajutăm pe unii plecați de acasă pentru că au văzut cum le mor prietenii și cad bombe peste ei. Am fost dezamagit atunci cât de mulți dintre cunoscuți i-au respins. Nu s-au considerat lipsiți de empatie ci s-au justificat prin faptul ca refugiații ar fi trebuit să lupte să fie mai bine acolo la ei și nu să vină să profite de binele nostru.

Acum când mor de-ai noștri în foc, ne luptăm să schimbăm ceva sau o lăsăm baltă și plecăm din Romania? În Siria dacă lupți riști nu numai viața ta ci îți pot fi omorâti copiii. La noi dacă ieși în strada consumi niște timp și riști o răceală, însă riscul de a te bate minerii nu mai există acum. Dacă încerci să îți convingi părinții sau prietenii pentru o anumită atitudine riști o ceartă sau răcirea relațiilor, dar nu te omoară nimeni cu pietre pentru că nu îți acoperi fața.

Când medicii au nevoie de mijloace ca să își facă meseria, ce facem? Ne scuzăm pentru că noi am plătit deja taxe și nu e vina noastră că am acceptat că fură din ele și se cheltuiesc prostește? Protestăm atunci când cei care trebuie să se ocupe de investit banii din taxele noastre pleacă să se trateze la spitale din afara Romaniei? Sau nu facem nimic atunci și dacă avem ghinion sperăm să putem pune o pilă sau da o șpagă ca să îl trimită pe copilul nostru primul la un spital în străinătate?

Dacă am acceptat și noi situația suntem și noi vinovați pentru rezultate. Dacă nu ne uităm în oglindă înainte de a ieși în stradă, atunci care este diferența între noi și cei care blocau drumuri acum 25 de ani pentru a li se da ceva? Și de ce rezultatul ar fi altul decât atunci: cineva va arunca cu niște bunătăți în mulțime ca să îi liniștească și să îi lase pe ei să își manifeste pe deplin lăcomia. Când Becali e generos cu banii câștigați din afaceri cu statul trebuie să ne bucurăm dacă avem noroc să fim printre beneficiari sau vrem să schimbăm ceva de bază în funcționarea societății?

Este momentul să ne întrebăm ce vrem să facem noi pentru români. Pentru că români sunt și copii și prietenii noștri. Trebuie să eliminăm paradoxul în care toți ne plângem de români ca și cum pentru fiecare dintre noi ar exista un alt grup decât familia și prietenii noștri care fac lucrurile rele. Putem să dăm de la noi răbdare, timp și bani chiar acum. Trebuie numai să ne întrebăm și ce vrem să dăm, nu numai ce vrem să primim.