„De ce trebuie sa salut un om daca l-am mai văzut și ieri?” Am răspuns „Ca să știe acel om că te bucuri să îl vezi din nou.” Și când am fost întrebat „De ce trebuie să am grija cum mă îmbrac?” am răspuns „Ție cum îți place mai mult să mă vezi, îmbrăcat frumos sau neglijent?” Când înveți un copil, odată ce accepți că nu vrei să te folosești de puterea ta ca să îl faci să se supună ci vrei să îl faci să înțeleagă, nu mai ai de ales decât să explici orice. Răsplata vine mai repede decât te aștepți, în forma unei înțelegeri mai bune a lumii și a ta însăți.

Am ajuns la explicații despre cum să vorbești și aici mi se pare mai complicat. Vorbirea este de fapt o expresie a gândirii și libertatea gândirii mi se pare un lucru cert, pentru că oricine ar încerca să interzică altuia să gândească ceva constată că a limitat numai ce vorbește sau face celălalt, nu ce gândește. Gândurile noastre sunt influențate de mediu și se poate discuta despre liber arbitru dar aceasta chiar e complicat pentru oricine, nu numai pentru copii. Însă în ce măsură trebuie să fie corelată vorbirea cu relațiile sociale?

Altuia poate să nu îi placă îmbracămintea mea pentru că are alte gusturi decât mine sau pentru că sunt neglijent. Poate și cu exprimarea verbală este la fel. Adică diferența dintre un rocker și un nespălat este ca și între cineva care folosește un limbaj mai colorat și cineva care nu se poate exprima altfel. Și atunci ce înseamnă dacă spui „îhî” în loc de „da” sau în loc de ”poftim” folosești o interjecție pe care nu știu cum să o pot exprima în scris decat aproximativ ca și ”eî?” sau ”eaî?” sau ”hî?”. Este ca și cum ai ieși până la magazinul din colț la bustul gol sau în capot? Sau este ceva permis și sunt eu prea rigid?

Ca să înțeleg am încercat să îmi imaginez niște gesturi similare unor exprimări. Când mi se adresează cineva cu ”auzi” mă simt la fel ca și când cineva pune mâna pe mine ca să mă facă atent la ce spune. ”Deci” este ca un pumn în masă sau un ton mai ridicat în ideea de a mă forța să accept ceea ce urmează ca fiind o concluzie sau o decizie, cu excepția rarelor ocazii în care este folosit similar locului din demostrația unei teoreme, adică după o secvență de propoziții logice și înainte de enunțul final. ”Ve-ți” și toată mulțimea de ”ți” scrise cu cratimă unde nu ar trebui sunt ca o cravată purtată la un costum popular: un simbol în speranța că iese bine. Când văd în messenger sau sms texte scrise  cu ”prescurtări” mă gândesc la cineva care are dificultăți să își găsească cuvintele și să le pronunțe complet.

Acasă sau cu prietenii suntem cu toții mai relaxați. Este adevărat că în diverse medii fiind numiți prieteni toți cei cu care avem legături putem ajunge chiar să credem ad literam acest lucru și să ne relaxăm tot timpul. Acest fenomen se poate întâmpla însă și din cauză că încă nu ne-am adaptat la mediul nou. Regulile sociale sunt până la urmă o parte a supraeului și idului trebuie să i se dea o șansă să compenseze toate aceste reguli și să se simtă și el bine. Oare gramatica și cultura chiar ne plac sau le acceptăm pentru a trăi în societate? Sau ne plac din cauză că ne-am adaptat educației primite și ne-am convins că trebuie să ne placă?

Nu pot să dau un răspuns obiectiv la aceste întrebări. Odată ce ai ieșit din peșteră și ai văzut că umbrele pe care le vedeai acolo nu reprezintă toate dimensiunile lumii reale este imposibil să te mai întorci. Așa că nu voi ieși cu bustul gol pe stradă și chiar daca sunt singur acasă voi continua să mă îngrijesc. Le voi spune și altora că există multe feluri de bucurii și ei vor opta pentru cele care le consideră potrivite lor. Copii mei nu pot opta pentru că atunci când își vor da seama de existența opțiunii ea va fi deja făcută în cazul lor. Nu îmi fac probleme pentru că aceasta este și ideea evoluției, să se perpetueze lucrurile și să aibă ocazia să se selecteze cele viabile. Așa că am optat să îi învăț să spună ”da”, nu ”îhî”.