Am citit azi editorialul lui Lelia Munteanu cu același titlu ca postul meu și am rămas pe gânduri. Mi-am adus aminte că mai demult făceam exerciții cu întrebări filozofice dacă există nu anumit lucru pe care nu l-ai văzut niciodată, dar nu realizasem că dacă vrei să te gândești cu adevărat se pot folosi ca și exemple lucruri mult mai la îndemână, cel puțin aparent.

Scandalul din ultimele zile legat de arestarea dlui Nicolescu cred că a făcut pe multă lume să se întrebe daca mai există ce credem noi că e Romania. Indiferent că e vorba de Becali sau altcineva, arestarea și înfieratul la gazetă par că s-au întors în prezent și ne bucurăm că suntem în UE și nu mai riscăm chiar să ni se naționalizeze bunurile sau să ajungem la canal. Când vezi judecători care au motivat decizia arestării zicând că s-au gândit la ce ar zice opinia publică și că au vrut să dea un exemplu, sau articolele care relatau despre sănătatea dlui Nicolescu în care lângă medicii care îi exprimau părerile era menționat partidul lor, îți dai seama că majoritatea e complet amorțită sau indiferentă. Evident, tabăra cealaltă nu poate sesiza absurdul pentru că e și ea prizoniera propriului trecut, însă te sperie că nimeni nu sesizează că sistemul e defect. Am văyut pe cineva din PDL zicând că într-un stat democratic e de neconceput să iasă lumea în stradă ca să protesteze la o decizie a justiției și m-am gândit că nu ar fi rău să ajungem și noi ca în Statele Unite: să îl judece pe OJ în libertate și să iasă cu răscoală la pronunțarea verdictului.

Pe lângă toate nimicurile care se întâmplă rămân totuși să mă gândesc la întrebarea dacă există Romania. Mai e cineva care consideră Romania casa lui? Oare nu e tot un loc din care coloniști externi sau autohtoni (să le zic fanarioți oare?) își trag resurse și alții sunt în rolul unor copii abuzați, care s-au adaptat sau așteaptă momentul în care vor evada sau se vor transforma și ei în coloniști? Grea întrebare.