Am văzut azi un alt editorial excepţional al doamnei Lelia Munteanu, inspirat de un roman al lui Marquez, Toamna Patriarhului, şi de preşedintele certat cu poliţia şi îmi dau seama că nu m-am gândit nicodată cât de singuri sunt cei care au întotdeauna dreptate.

Nu pot să mă exprim ca doamna Muneteanu sau domnul Marquez, însă mi-a venit în minte un filmuleț total incompatibil cu cei pentru care ambiția și disperarea de a-i influența pe ceilalți au rămas singurele lucruri:

Exercițiul mental de a-i plasa pe Băsescu sau pe EBA într-un rol din acest filmuleț mi se pare foarte sugestiv pentru a simți ce le lipsește acestor oameni. Oare cum negociau cei doi încă o poveste seara?