De multe ori am auzit folosită expresia „i s-a urât cu binele” pentru cazuri în care oameni fac lucruri inexplicabile după ce sunt o perioadă relativ lungă de timp într-o situaţie aparent favorabilă lor. Chiar eu am pus-o ca verdict unor cazuri. Mă întreb acum însă dacă te poţi totuşi plictisi de bine sau alta e cauza fenomenului.

M-am gândit că atunci când ai un obiectiv de atins, educaţia noastră ne face să ne concetrăm resursele asupra lui odată ce l-am ales. Mai mult, există motive obiective care fac ca discutarea sau schimbarea obiectivelor pe parcurs să nu fie probabilă: alocând timp pentru atingerea lui nu ai timp să te mai gândeşti de ce vrei să îl atingi şi dacă asta vrei cu adevărat. Şi odată de ai investit în ceva, investiţia deja făcută e un argument puternic de a continua.

De cele mai multe ori obiectivul este comun unei echipe aşa că pe lângă argumentele proprii mai intră în balanţă şi partea morală, de responsabilitate faţă de ceilalţi care se bazează pe tine.

În plus, în multe situaţii obiectivul este unul legat de o misiune de vază, cum sunt supravieţuirea sau siguranţa, personale sau ale unui proiect, iar acestea fiind instincte foarte puternice fac să crească importanţa obiectivului, pe baza unei erori cognitive a creierului uman. Creierul intuieşte că dacă supravieţuirea e importantă iar obiectivul e legat de supravieţuire atunci obiectivul e important. Creierul omite logica şi dă o importanţă mică faptului că nu s-a stabilit că acel obiectiv este o condiţie pentru supravieţuire şi nu s-a stabilit că nu există şi alte alternative care ar putea asigura supravieţuirea.

Cred că aceşti factori sunt cauza situaţiilor frecvente în care un om investeşte un timp foarte mare pentru atingerea unui obiectiv şi apoi, aparent fără cauză, face lucruri contradictorii, care compromit toată investiţia. De fapt până nu se ajunge la un grad mare de realizare a obiectivului toţi factorii de mai sus împiedică întrebările legate de obiectiv, dar când e aproape atins toţi factorii scad în importanţă aşa că balanţa se poate înclina spre alegerea altui obiectiv. Atunci omul în cauză poate remarca că nu îşi dorea cu adevărat calea aleasă  sau cel puţin are dubii dacă la aşa investiţie mare nu ar fi trebuit să se gândească mai mult şi la obiective alternative. Şi atunci apar deciziile care nu au legătură cu ce a făcut până atunci, interpretate de ceilalţi că „i s-a urât cu binele” sau „s-a înecat ca ţiganul la mal”.

Aceste situaţii cred că au un impact mare în multe aspecte ale vieţii. În primul rând impactul e mare pentru că e vorba de oameni sau echipe care ar fi fost în stare să atingă obiectivul. Cei care nu funcționau se pierd pe drum și oricum nu contează pentru că nu aveau șanse și nu se pierde nimic pentru că nu poți pierde ce nu ai avut. Dar situaţiile în care s-ar fi putut sunt mereu triste pentru că s-au risipit timp şi resurse utile.

Din păcate ele sunt frecvente în jurul nostru: cupluri care divorţează după 20-30 de ani de căsnicie, schimbarea locului de muncă sau a atitudinii faţă de muncă aparent fără motiv, proiecte realizate şi apoi abandonate, oameni care îşi schinbă viaţa sau principiile la 40-50 de ani. Până la urmă cred că şi percepţia celor de o anumită vârstă că acum tinerii şi oamenii fac lucruri inexplicabile şi au ţeluri volatile este cred legată tot de acest fenomen: când tu alergi după obiective un timp lung, uiţi cum era când alegeai obiective şi par ciudaţi cei care fac asta.

Încă un aspect negativ este generat de factorul moral, care aparent nu ar trebui să scadă ca şi pondere ci chiar ar trebui să crească, pentru că responsabilitatea faţă de coechipieri şi societate creşte odată cu investiţia. El însă scade printr-o metodă nocivă: justificare. Obiectiv, odată cu trecerea timpului creşte probabilitatea să apară motive reale datorate acţiunilor celorlaţi. Având în vedere însă că am exlus pe cei care oricum nu puteau atinge obiectivul, această situaţie nu e deasă şi aşa apare partea nocivă, în care se manipulează situaţia pentru a justifica. Cred că e nociv acest lucru pentru că îi afectează şi pe cei nevinovaţi şi pe cei din jur într-un mod negativ, care stimulează ce e rău în ei. De exemplu este tipic argumentul celor care înşeală în cuplu că „este din cauza ambilor”, care mi se pare de o maximă nesimţire pentru că se bazează pe faptul că persoana înşelată oricum îşi reproşează asta şi pentru o justificare morala ignoră că adânceşte şi mai mult problemele cauzate celeilalte părţi. Am dat exemplul acesta că e mai clar, dar la fel se întâmplă şi cu angajaţii care justifică acţiunile sau inacţiunile spunând că nu au mai fost fost motivaţi, cu managerii care îşi justifică acţiunile dând vina pe echipă sau pe un anumit om sau alte cazuri similare.

Având experienţele negative, proprii sau ale celor din jur, contribuim de fapt toţi cei care am putea realiza lucruri la un cerc vicios: nu discutăm obiectivele pentru că ştim că şi noi şi toţi ceilalţi se tem de situaţiile neplăcute care ar putea apărea şi mai ales de modul urât în care se tratează din cauza factorului moral de mai sus. Şi atunci o mulţime de lume are dubii că face ce vrea cu adevărat, deşi chiar face ce vrea cu adevărat dar nu poate vorbi despre dubiile lui, iar acestea sunt cele mai triste cazuri pentru că par complet inexplicabile. Şi altă mulţime pierde o parte importantă din viaţă pentru că nu s-a gândit şi a avut cum să discute ca să îşi dea seama din timp ce vrea cu adevărat sau nu a realizat că tot timpul a avut alternative. Iar când eşti tânăr nu reuşeşte să te înveţe nimeni pentru că şi sfaturile lor valide nu trec în general de cenzurarea cinismului: „Crezi ca prima iubită o să fie singura?”, „Crezi că o să ieşi la pensie de la primul loc de muncă?”. De fapt ne dorim şi ar fi eficient din punct de vedere timp să trăim cât mai mult lângă partenerul perfect şi să aprofundăm cât mai mult domeniul de activitate care ni se potriveşte perfect. Dar pentru a simţi că e bine şi a simţi că ai ales bine trebuie discuţie sau noroc. Norocul este rar şi nu e la îndemâna noastră, dar discuția ar putea fi la îndemână.